Cum a fost SuperBlog 2013 pentru mine?

M-am tot gândit la articolul ăsta. Sinceră să fiu mi-a venit ideea lui în timp ce participăm, încă, la concurs şi îmi tot promiteam că o să scriu despre asta şi despre ailaltă când se va termina.

Nu ştiu dacă o să reuşesc să dezvălui secrete din culise sau nebunii de genul ăsta, o să vă spun doar cum mi s-a părut mie şi cum au trecut ultimele 2 luni.

Am blogul asta de vreo 9 luni (7 la momentul în care am zis, hai să ne înscriem, ce avem de pierdut sau încercarea moarte n-are). S-a făcut "jurnal" mare așa, pe nesimțite.

Cum am mai scris, m-am înscris după ce am citit regulamentul pe diagonală şi am ajuns la concluzia că un articol pe săptămâna e ok, pot să fac faţă. Şi am avut dreptate. Dacă ar fi fost vorba despre un articol pe săptămnă nu aş fi avut nici o problema în a îl scrie/rescrie/corecta/verifica şi apoi publica.

Reîntoarcerea la simplitate

Anii ’80 au adus pentru protagonista poveştii nostre de astăzi multe provocări şi schimbări.

Practic, tot decorul vieţii a devenit altul.

Facultatea terminată i-a deschis în faţă multe cărări dintre care a ales-o pe cea mai periculoasă şi mai puţin bătătorită dintre ele: locul unde femeile erau destul de rare, dar alături de iubirea vieţii ei, sporul de singurătate a fost preferat asfaltului neted şi tocurilor cochete.

Suntem fiinte sociale

Iată că a sosit și vremea să scriu despre relația mea cu blogurile.



sursa foto: Stuart Miles/freedigitalphotos



Prima dată am descoperit conceptul de blog prin 2007, când am început să citesc în mod constant câteva “de afară”. Erau crâmpeie de viaţă şi idei. Am încercat şi eu timid în perioada aceea să scriu, dar totul s-a terminat prea repede. Probabil nu eram încă pregătită să îmi șlefuiesc gândurile și să le pun la îndemână altor oameni sau poate pur şi simplu nu era momentul.

Apoi a venit anul 2012 când am început să descopăr bloguri autohtone, unele tehnice, altele de suflet. Ideea este că pe ne-simţite şi ne-gândite am început să îmi beau cafeaua de dimineaţă printre file de viaţă.

Continuarea logică a fost propriul meu blog.

Îmi aduc aminte şi acum seara de dinainte în care vorbeam cu o prietenă la telefon şi m-a întrebat așa într-o doară: ”De ce nu îţi începi propriul blog?”

Emoțiile bătrânei doamne învățătoare

Pare a fi o altă dimineaţă cu nimic diferită fără de celelaltele, doar că această este specială. Este începutul zilei în care îşi va revedea, după 20 de ani, copiii cărora le-a pus pentru prima dată stiloul în mâna.

În săptămâna ce a trecut, s-a tot gândit la ei. Îi revin în minte toţi cei 30 de copii ce au început clasa a I-a în acea zi însorită de 15 septembrie 1981. Pe majoritatea şi-i aduce aminte cu un mic zâmbet format în colţul buzelor: micile năzbâtii, răspunsurile parcă întoarse din condei sau temerile aparent nejustificate; fiecare dintre aceste mici momente preţioase îi vin acum în minte.

A avut norocul să le urmărească din umbră paşii şi după ce au ieşit de sub aripa ei ocrotitoare. Cei mai mulţi au rămas la liceul unde a continuat şi ea să formeze generaţie după generaţie până când a ieşit la pensie.

Totuşi, dintre toţi, o fetiţă i-a tot populat gândurile în săptămâna ce a trecut: micuţa Lidia. Parcă o vede ca astăzi în prima ei zi de şcoală: un bondoc blond cu bentiţă albă şi pampoanele regulamentare ce îi ornau cele două cozi împletite.

Moș Crăciun, mă accepți ca ajutor?

Dragă Moş Crăciun,

Nu îmi amintesc să îţi fi scris vreodată. Când eram de o şchioapă credeam că dorinţele mele pot fi trimise către ţine pe calea viselor şi a gândurilor.

Acum îţi scriu tocmai pentru că nu vreau să îţi cer nimic pentru mine, vreau să mă ajuţi să împărţim speranţa pentru cei mai puţin norocoşi dintre noi.

Pentru mine mereu Crăciunul a fost sinonim cu speranţa – celebrarea naşterii pruncului Iisus şi cadouri din suflet primite lângă brad.

Cum ziceam, anul asta nu vreau nimic material pentru mine, vreau doar să învăţ să am mai multă răbdare, să nu las niciodată să moară speranţa în sufletul meu şi mai vreau să am puterea să îi învăţ şi pe alţii că viaţă este frumosă.

Esențele tari se păstrează în sticluțe mici

Prin primăvara acestui an, mă găsise un sfârşit de săptămână acasă şi mă tot întrebam ce săfac ca să ies din cotidian. După câteva variante propuse şi scoase din schemădin diverse motive am ales să vizităm expoziţia lui Iustin Capră ce abia se deschisese la noi în oraş.

Mărturisesc un spirit de snobism ce a stat la baza acestei decizii.

Voiam să merg pentru că mi se părea interesant, dar cam atât. Habar nu aveam cine este şi ce a făcut domnul Capră şi uneori mă gândesc că este destul de bine şi aşa. Intri cu mintea complet deschisă şi o umpli că pe burete cu informaţii.

Ta da dam... castigatoarea concursului Luxury Gifts

          Va mai aduceti aminte de articolul in care lansam cu surle si trambite primul meu concurs pe blog?

          Eu sper ca da, dar totusi pentru re-improspatarea memoriei puteti sa cititi aici.

          Ei bine, am primit mult mai multe comentarii decat ma asteptam, mai precis vreo 7.

          De ieri ma tot gandesc cine sa fie, cine sa fie castigatoarea. Pentru un plus de creativitate am exclus random.org din start ca si metoda de selectie.

          Criteriul meu a fost simplu, comentariul ales a reusit sa imi ramana in minte destul de mult timp. Probabil faptul ca am fost fan "Stapanul inelelor" sau poate pentru ca pretuiesc prietenia. Puteti ghici cine este?

Cum au evoluat ideile mele despre haine și garderobă…așa de la origini până în prezent

Primul contact cu ideea de garderobă s-a produs în jurul vârstei de 10-12 ani. Citeam pe atunci reviste colorate, care ulterior au primit numele de ”glossy”. Pe atunci nici nu cred că exista termenul ăsta.

Ei bine, rubrica ce mă fascina pe mine era aceea în care cititoarele erau invitate să trimită scrisorele din acelea clasice, cu plicuri, timbre şi ştampile poştale, (ce mai, tot tacâmul), în care povesteau de ce au nevoie de o garderobă nouă. Premiul era chiar acea garderobă descrisă şi visată de ele. Se alegea cea mai bună povestire şi câştigătoarea avea la dispoziţie suma de 3 milioane ( o grămadă de bani pe vremea aceea) pentru shopping.

Partea fascinantă pentru mine se află în numărul în care fericită câştigătoare era aranjată şi pozată probând garderoba proaspăt achiziţionată.

Mereu m-a intrigat ideea de a o lua de la capăt şi de piese vestimentare ce îţi permit flexibilitate totală, care pot fi casual într-o anumite combinaţie sau foarte elegante dacă sunt scoase în evidenţă de un anumit accesoriu bine ales.

Puritatea are culoarea roz

“Geniul este un melanj savuros de credinţă, puritate, ştiinţă şi artă asezonat cu un persistent şi aromatic zâmbet interior.”

Michelle Popescu

Am găsit citatul de mai sus răsfoind alene un internet prea plin de informaţii. Mărturisesc cum că a fost o revelaţie. Nu m-aş fi gândit la puritate ca o caracteristică a geniului. De aceea am luat idea la puricat şi la întors pe toate părţile, aşa, doar pentru a îi cunoaşte fiecare faţetă.

            De ce avem nevoie de #puritate?

 

Concedii virtuale: cum am vizitat eu online Vila Straja?

De ceva timp voiam să scriu despre modul în care îmi planific eu vacanţele sau ieşirile de sfârşit de săptămâna.

Da, mă declar vinovată, îmi place să călătoresc, să vizitez, să fac poze şi să înţeleg poveştile locurilor.

Astăzi, însă, o să va rog să facem un exerciţiu de imaginaţie care sună cam aşa:

…să ne gândim că mai am vreo 4-5 zile de concediu de luat pe anul asta şi vreau să mi le iau, dar să profit din plin de ele. Unde să merg? Ce să fac? Un city-break ar merge de minune, dar parcă am chef de ceva mai liniştit şi paşnic şi totodată provocator. O tură pe munţi: Ciucaş-ul este atât de aproape, Bucegii la fel! Da, dar parcă vreau să fie şi altceva, un loc unde nu am mai fost.

Unde duc mașinile cu roți de brânză?

Este fascinant să observi momentul în care un copil îşi descoperă o pasiune. Evident că ele sunt împărţite pe categorii în funcţie, ei bine, în funcţie de mai mulţi factori.

Sunt copii cu talent la muzică. Ei ţi-ar zdrăngăni toată ziua prin casă toate obiectele ce au caracteristică de a scoate sunete ce gâdilă frumos timpanul, asta până când găsesc acel instrument muzical pe care doresc să îl îmblânzească sau dimpotrivă, trec la o altă pasiune.

Sunt fetiţe care construiesc zi şi noapte căsuţe şi trusouri pentru păpuşi. Vor deveni ele designer vestimentar sau ambiental? Nu prea avem cum să fim siguri de nimic, dar orice este posibil.

Primul concurs

Pentru mine, bijuteriile sunt acele obiecte care prin energia depozitată în ele de creatori, te duc cu gândul la vis şi la amintiri de nepreţuit şi se asociază cu momente sau persoane speciale.

Îmi aduc şi acum aminte, spre exemplu, de primul cadou pe care i l-am făcut mamei mele. Un set de colier şi cercei aşezat cu grijă într-o cutie cu catifea la exterior. Parcă era albastră catifeaua, oricum senzaţia de elegant şi preţios simţită prin intermediul copilei de vreo 10 anişori este cea care mi-a rămas în memorie.

Cutia cu scrisori

Deşi sfârşitul de săptămâna care a trecut a fost frumos şi plin de soare, eu mi-am petrecut o ora sau două din după-amiază de duminică biscuind un ceai şi căutând prin cutiile unde îmi ţin (încă) scrisorile primite de-a lungul timpului de la prieteni din diverse colţuri ale ţării sau ale lumii. Este aşa ca o colecţie mică de amintiri.

De data aceasta, tot ordonând şi aranjând bucăţile de hârtie, am dat peste o scrisoare nu foarte veche. Era de la Valentina, o foarte bună prietenă de-a mea din perioada studenţiei.

În timpul primului an de facultate, Valentina a tot căutat să facă şi altceva. S-a înscris în diverse asociaţii studenţeşti şi tot cauta aventura şi acel ceva nou.

Petitul in timpul erei Lego

A fost o dată că niciodată un castel îndepărtat aflat peste 7 ţări şi 7 mari. Aici îşi ducea zilele, una mai plictisitoare că cealaltă, o frumoasă domniţă: Killer Queen pe numele ei. Mereu, cât era ziua de lungă, nu făcea altceva decât să îşi pieptene cositele şi sa îşi admire pielea fină a obrazului.

STOP!

În ziua de azi domniţele nu mai stau în castele de cleştar ascunse pentre mari şi ţări. Cel puţin, nu domniţele din dovestile destinate lui Mihnea, sau altor baietei nazdravani.

Alchimistul șef și ajutoarele lui, în căutarea aromei copilăriei

Motto:

Unde eşti copilărie cu aroma ta cu tot…?

Iarnă anului ’87 sau ’88. Eram o mogâldeaţă care se juca în zăpadă în timp ce ai mei tocmai tăiaseră porcul. Se strânsese multă lume la noi acasă să ajute la tranşat, cârnaţi, caltaboş şi câte şi mai câte. Nu ştiu de ce, dar cred că asta este cea mai veche amintire pe care o am în legătură cu mâncarea și ale ei arome: eu cu mâinile în ligheanul de carne încercând să o tranşez sau să o aşez. Oricum de prea mare ajutor nu eram în mod sigur, dar atunci mi s-a prezis un viitor măreț de doctor (care nu s-a şi materializat, din păcate sau din fericire). Cică nu orice copil iubeşte joacă în ligheanul de carne, ba unii se mai și sperie, dar eu nu.

Sechelele trecutului

Urmau alte minciuni pe canapea, o zi care începea la fel ca toate celelalte.

Cabinetul de psihologie al dr. S. Geromberg era unul dintre cele mai renumite din oraş. Aici lumea putea să vină şi să vorbească timp de o ora întreagă plătind un preţ exorbitant de mare.

Toţi aveau aşa o părere bună despre ea încât începuse şi ea să creadă că este foarte bună. Bine, acum, credea aşa cu jumătate de inima, dar îşi începea zilele cu nerăbdarea de a asculta ce alte minciuni mai născocesc oamenii în timp ce se întind pe canapeaua otomană din cabinetul ei.

Uneori se distra punând pariuri despre idea sau tipicul poveştii, imediat ce omul îi trecea pragul pentru prima oară, înainte de a începe să povestească.

Cum să lași timp de 10 ani permisul la dospit la Poliție?

Era o după-amiază numai bună să ne strângem mai mulţi la o bere racoritore la una din terasele cu umbreluţe colorate ce obișnuiesc să împânzească oraşul în zilele în care căldură te scoate afară din casă.

Aşa că, în şir mai mult sau mai puţin indian, invitaţi de câteva țârâituri ale telefoanelor mobile ne-am strâns toată gaşcă de motociclişti şi pasageri.

Masa era plină, berea şi poveştile curgeau, ce am mai fi putut cere de la viață?

La un moment dat a venit și J.

Uimire totală întrucât de ceva timp nu mai ieşea aşa de des cu noi.

Totuşi în după-amiază aceea a venit şi el.

Ca la comandă au început felicitările pentru permisul de A pe care îl re-deţinea de puţin timp. Îi fusese luat acum mai bine de 10 ani din diverse motive prea puţin importante la momentul de faţă şi acum văzându-l din nou “călare” toţi am început cu miştouri în legătură cu cinstea de care era dator şi altele asemenea.

Stupoare însă, J şi-a umezit gâtul cu 2-3 guri şi a început să ne povestească cum decurseseră ostilitățile.

Hibridul ca un tango

Pentru mine, primul contact cu idea de a fi prietenos cu mediul şi natură a venit în fragedă pruncie că să zic aşa, mai precis în clasele mici. Atunci eram încurajaţi să aducem maculatură şi fier vechi pentru reciclare la şcoală. Evident habar nu aveam de ce sau ce urma să se facă din acele materiale, dar competiţia şi faptul că totul era ambalat frumos intr-un un joc m-a atras, și nu doar pe mine.

Pe măsură ce anii au trecut am fost tentată să citesc mai multe și să mă interesez/implic în diverse activităţi ce au legătură cu protecţia naturii. Dar, am mai realizat și că datorită ritumului în care ni se desfăşoară vieţile este din ce în ce mai greu să ne facem timp pentru a ne implica în diverse activităţi de genul; reciclare plastic, hârtie şamd.

Dacă există o infrastructură care să ne asigure şi confortul, o facem, dacă nu suntem tentați mai degrabă să renunțăm. Partea bună este că uneori există sau în fine, lucruri se întâmplă şi în direcţia asta şi nu poate decât să mă bucure.

Tot din categoria asta, urmăream acum câţiva ani impresionată câteva emisiuni despre utilizarea energiilor alternative pentru realizarea energiei electrice şi termice necesare pentru o gospodărie sau chiar și un oraș. Părea atunci un vis frumos şi mult prea îndepărtat. Încă este un vis, dar îl pot simţi un pic mai realizabil, așa la nivel personal.

Ca să completăm stilul de viaţă, ce mai rămâne? Transportul.

Legenda pandativului de smarald

Este dis de dimineaţă. Toate cele ce le vor face celor dragi mie ziua mai frumoasă şi mai uşoară sunt pregătite şi eu nu mai am decât să arunc un ochi în oglindă şi să îmi fac curaj pentru nouă zi ce este pe cale să înceapă.

Oglindă îmi este prietenă veche. Îmi spune mereu că pot mută munţii din loc dacă îmi propun.

Azi, că în fiecare zi îi zâmbesc şi îmi potrivesc mai bine pandativul de smarald pe care îl am asupra mea mereu – unii rad, dar eu ştiu că îmi este amuletă.

Deodată, paşi somnoroşi se aud pe hol. Paula îşi face simţită prezenţa cu toată aromă ei de lapte pe care doar un copil mic o poate avea. Jur că iese învingătoare în lupta cu orice parfum, oricât de fin sau scump ar fi să fie el.

- Ia-mă în braţe şi nu pleca!

Schimbarea vine cu un zâmbet

Ora 7.15, luni de dimineaţă. A închis cu grijă uşa în urmă ei şi a plecat la fel ca în fiecare zi spre serviciu. Un pic pe fugă, dar nu prea mult, suficient totuşi, cât adrenalină să îi pună rotiţele în mişcare.

Avea ritualurile ei, bine înrădăcinate. Cafeaua îşi avea un loc prestabilit în maşină. Obişnuia să mai ia o gură-două la câte un semafor până ajungea la destinaţie. Radioul o binedispunea cu acorduri magice şi privea cu uimire cum viaţă “se întâmplă” în jurul ei.

Prima oprire, primul stop, urmă să stea mai multe ture la el, aşa că în jocul copilăriei ei: “Nu te supără frate”. Parcă aude că şi cum s-ar întâmplă aievea vocea cristalină şi plină de entuziasm a propriului ei frate: “Mai stai o tură!”.