Alchimistul șef și ajutoarele lui, în căutarea aromei copilăriei

Motto:

Unde eşti copilărie cu aroma ta cu tot…?

Iarnă anului ’87 sau ’88. Eram o mogâldeaţă care se juca în zăpadă în timp ce ai mei tocmai tăiaseră porcul. Se strânsese multă lume la noi acasă să ajute la tranşat, cârnaţi, caltaboş şi câte şi mai câte. Nu ştiu de ce, dar cred că asta este cea mai veche amintire pe care o am în legătură cu mâncarea și ale ei arome: eu cu mâinile în ligheanul de carne încercând să o tranşez sau să o aşez. Oricum de prea mare ajutor nu eram în mod sigur, dar atunci mi s-a prezis un viitor măreț de doctor (care nu s-a şi materializat, din păcate sau din fericire). Cică nu orice copil iubeşte joacă în ligheanul de carne, ba unii se mai și sperie, dar eu nu.

Bine, acum, în timp ce rememorez momentul nu cred că mi se mai pare aşa fascinantă senzaţia, dar atunci era de nepreţuit.

Au urmat multe momente pe care mi le amintesc aşa cum probabil şi erau: aromate. Cele mai multe dintre ele au în prim-plan dulciurile. Mă întreb dacă asta este motivul pentru care îmi plac şi acum aşa de mult?

Mi-o amintesc pe mama, cum stătea în câte una dintre bucătăriile pe care le-am populat de-a lungul timpului (unele mai mici, altele mai mari; unele mai utilate, altele mai puţin) şi măsura, doza, frământa, turna în forme şi apoi aşteptam amândouă adulmecând aroma, să iasă din cuptor minunea.

Fie că era vorba despre o plăcintă cu mii de foi umplută cu brânză de vaci făcută în casă, stafide aurii şi aromată cu o picătură de rom sau de un chec marmorat asezonat cu nuci şi stafide pe care mâinile mele de copil le puneau din loc în loc sau de un cozonac pufos făcut special pentru Crăciun, aroma şi plăcerea aşteptării gustului primei îmbucături erau aceleaşi: de nepreţuit, mai ales că erau împărţite.

Atunci am învăţat că lucrurile bune sunt cele pentru care merită să aştepţi şi poate tot atunci am deprins plăcerea de a stă în bucătărie şi de a creea minuni.

Dintre toate prăjiturile care mi-au bucurat papilele gustative în copilărie o să va vorbesc acum despre Tortul Raluca. Acum, habar n-am dacă a fost denumit aşa în onoarea mea (deşi mie aşa mi-a plăcut să cred mereu) sau de fapt el se numeşte altfel sau poate este doar o coincidenţă, dar mie îmi aduce aminte de o după-amiază obișnuită de sâmbătă în care mă jucăm cărţi sau altceva cu tată şi făceam ture la bucătărie să văd evoluţia.

 

 

Mama mea era alchemist-şef şi avea drept sarcină de onoare să creeze combinaţia ce avea să ne bucure papilele gustative.

Tortul ăsta are un blat pufos negru-maroniu, culoarea împrumutând-o de la cacaoa în exces pe care trebuie să i-o adaugi cu grijă, aşa că într-o frumoasă relaţie de iubire şi acoperit cu o crema densă şi cremoasa, tot de ciocolată.

Nu ştiu dacă voi deja salivaţi, dar eu tocmai mi-am sunat mama şi am anunţat-o cum că vrând-nevrând trebuie musai să facem un astfel de tort la sfârşitul de săptămâna ce va urmă.

Tortul Raluca, cred eu încă, face magii. Este genul de dulce din care după ce iei două-trei înghițituri, îţi trece şi supărarea şi tot şi râzi cu gură până la urechi, aşa cam ca în Marry Poppins, doar că nu te şi ridici 1 metru de la pământ în timp ce faci asta, dar mai ştii, orice este posibil?

Revenind pe tărâmurile culinare, amintirile dulciurilor de casă din copilărie m-au învăţat multe: răbdarea, plăcerea de a munci pentru un lucru care să placă şi altora şi de a îl face cât de bun poţi tu să îl faci.

Mărturisesc că astăzi, timpul trecând şi anii mei crescând o dată cu el, am ajuns să mai fac și eu singură câte o minunăţie din când în când. Mai mereu hoinăresc din blog în blog culinar, în căutarea unei reţete noi pe care să o reproduc şi de cele mai multe ori îmi iese, mai bune sau nu, mai făţoase sau nu, dar un echilibru, oricum se păstrează. Atunci sunt alchemist-șef!

 Este adevărat că la mine în bucăt

ărie, prea multe lucruri nu s-au schimbat de pe vremea copilăriei, dar mă trezesc uneori visând cu ochii deschişi sau închişi ( după caz), la o bucătărie high-tech, aşa că în Familia Jetson, una în care eu să nu fiu nevoită decât să îmi pun creativitatea la contribuţie şi de restul să se ocupe minunăţiile tehnicii.

După o sesiune din asta intensă de visat, mă trezesc teleghidată consultând diverse oferte de cuptoare incorporabile care să ştie de toate, vorba aceea, să facă şi cafeaua singure de dimineaţă şi este perfect.

Ei bine, eu nu îmi doresc neapărat asta de la ele, dar vreau un cuptor care să fie musai electric, să îi pot controla temperatura şi să îmi iau inima în dinţi şi să încerc să fac macaroons cu ajutorul lui. Dacă se poate să aibă funcţie de auto-curăţire ar fi minunat.

Tot răscolind pe diverse magazine on-line care mă îmbie cu diverse oferte de incorporabile pentru bucătărie , aflu cum că, în ziua de azi, cuptoarele au simțuri aproape umane și sunt atente la nevoile preparatului, așa ştiu ele când să dea mai tare sau mai încet focul şi mai ştiu şi că noi oamenii suntem interesaţi de economie atât pentru noi cât şi pentru natură şi pot să gătească în acelaşi timp până la 3 feluri de mâncare.

Pot spune că visul meu de a apasă pe un buton pentru a seta tot ce trebuie cuptorul să facă pentru a fi gata mâncarea şi să îmi pun balerinii în picioare pentru o plimbare relaxantă pe bulevard ştiind că am ajutor de nădejde care se va ocupa de tot în locul meu astfel ca la întoarcere îmi va fi casă plină de arome care mai de care mai îmbietoare, a devenit realitate şi se află la doar un click distanţă de a deveni realitate şi a mă va ajută să recreez aroma copilăriei în propria mea bucătărie de gospodină, dar, evident că uneori cel puţin, tot alături de mama mea.

*Articol scris pentru proba a 16-a a competiţiei SuperBlog 2013!