Unde duc mașinile cu roți de brânză?

Este fascinant să observi momentul în care un copil îşi descoperă o pasiune. Evident că ele sunt împărţite pe categorii în funcţie, ei bine, în funcţie de mai mulţi factori.

Sunt copii cu talent la muzică. Ei ţi-ar zdrăngăni toată ziua prin casă toate obiectele ce au caracteristică de a scoate sunete ce gâdilă frumos timpanul, asta până când găsesc acel instrument muzical pe care doresc să îl îmblânzească sau dimpotrivă, trec la o altă pasiune.

Sunt fetiţe care construiesc zi şi noapte căsuţe şi trusouri pentru păpuşi. Vor deveni ele designer vestimentar sau ambiental? Nu prea avem cum să fim siguri de nimic, dar orice este posibil.

Un lucru însă putem şti sigur, copiii au nevoie de pasiuni pentru a învaţă şi a cunoaşte mai bine proprietăţile obiectelor din jur, şi de ce nu, pentru a îşi dezvoltă creativitatea; unii dintre ei își cunosc astfel menirea în viață!

Astăzi, vreau să va povestesc despre un băieţel cu ochii albaştrii care putea să meşterească cât era ziua de lungă pe lângă tatăl lui. La început au crezut cu toţii că este vorba doar despre spiritul acela de imitaţie, dar soarta le-a rezervat surprize.

Ajuns la grădiniţă, în grupa mare, voinicul nostru continua să construiască maşini, utilaje, căsuţe şi castele din cele mai neaşteptate materii prime.

De ceva timp, mămică lui observase că el petrecea din ce în ce mai mult timp aplecat peste cutia lui de lucru. A încercat săracă femeie în fel şi chip să afle ce meştereşte de această dată micuţul, dar nu a fost chip de aşa ceva.

Un alt lucru straniu care se întâmpla în casa lor de ceva timp, era consumul în creştere liberă al brânzei calcice, miez de lapte, acelea care seamănă cu rotiţele din angrenaje. Clar asta nu putea fi decât un lucru îmbucurător, dar instinctul ei de mama îi zicea cum că există o legătură între noua meștereală a puiului ei şi dispariţiile misterioase.

La mijlocul semestrului de iarnă, toţi părinţii au fost invitaţi de doamna educatoare la şedinţă şi cum tatăl puiului era preocupat, că de altfel toţi taţii, să meşterească una altă, mama a trebuit să se prezinte la grădiniţă.

Aici avea să se stingă oare misterul?

Plină de gânduri, femeia a luat loc în banca şi a ascultat cuminte detaliile administrative ale activităţii: “notele” pe care le luau copii la micile proiecte şi teme de casă, dar la un moment dat discuţiile au mers în direcţia “Proiectului Naţional al Invenţiilor pentru preşcolari”, proiect la care şi grădiniţă lor participa.

Ea nici nu auzise de asta până acum, dar suna foarte bine.

Pe scurt, era vorba despre o maşinuţă sau un roboţel sau orice altceva le-ar fi trecut prin cap pruncilor, care trebuia construit chiar de ei dacă alegeau să se înscrie în competiţie. Sprijin aveau din partea lui nea Grigore, omul lor bun la toate şi spirit liber în inovaţie, iar premiul cel mare era cel mai tare roboţel din lumea întreagă.

Deodată lucrurile au început să se lege: copilul ei construia “un ceva” cu visul câştigului în minte şi plăcerea meşteritului de zi cu zi. Bănuiala ei în legătură cu consumul tot în creştere al cutiuţelor de miez de lapte i s-a adeverit. Un singur lucru nu înţelegea: de ce nu le spusese nimic, de ce nu ceruse ajutorul, unde s-a mai văzut copil de nici 6 ani să inventeze singur o maşinărie?

Pe drumul spre casă s-a tot gândit cum ar fi mai bine, să îşi întrebe sau nu copilul ce şi cum sau să îl lase singur să vină la ea dacă ar avea nevoie.

Gândurile cu care a tot jonglat în ultima jumătate de ora s-au dovedit a fi inutile. Ajunsă acasă îi găseşte pe ai ei doi super-eroi în mijlocul sufrageriei înconjuraţi de cutiuţe de miez de lapte şi piese pentru un motor.

Adevărul-adevărat era că tatăl fusese complicele copilului în meștereală. A început să îl ajute din momentul în care acesta terminase “caroseria” maşinii şi voia să îi pună un motor, aşa ca să se mişte singur.

În acea seară, pe parchetul sufrageriei se mişca, nestingherită de nimeni maşinuţa “FanBrânză

 ” în uralele super-eroilor.

Pruncul voise să îi facă o surpriză şi da, îi ieşise din plin.

În finală a reuşit să câştige chiar premiul cel mare şi de atunci nu a fost seară în care ”cel mai tare roboțel din lumea întreagă” să nu se mişte nestingherit prin casa lor.

“Mami, am vrut să fac eu singur şi cum tu ne-ai transformat în nişte fani brânză, m-am gândit că ar fi bine să fac maşinuţa din rotiţe de miez de lapte şi mi-a ieşit. Nu-i aşa că ai fost impresionată?” , asta a fost explicaţia micuţului în acea seară pentru misterul cu care și-a înconjurat ”proiectul”, mai mult decât înduioşătoare aş spune eu.

În caz că va întrebaţi dacă povestea s-a oprit aici sau a continuat, o să vă pun la current cu realizările micului inventator în anii ce au urmat.

Peste ani şi ani, copilul cu părul bălai, ochi albaștrii şi tendinţe de inventator a continuat să creeze și să repare maşinării.

Astăzi lucrează la cea mai mare fabrică de brânză din ţară, aceea care producea rotiţele primei lui maşini din anii de grădiniţă. Între timp fabrică s-a extins şi la nivel internaţional şi el acum urmăreşte şi îmbunătăţeşte maşinăriile ce dau naştere brânzeturilor care spun poveşti şi alimentează pasiuni, și motto-ul pe care l-a adoptat în copilărie a fost păstrat și astăzi, dar un pic îmbunătățit:

Sunt fan brânză, susțin și semnez!

*Articol scris pentru proba cu numarul 19 in cadrul competitiei SuperBlog2013!