Ce vor fetele?

sursa foto: Teatrul Toma Caragiu



Nu, acesta nu este un articol care să dea sfaturi minune despre cum să ajungi la inima unei femei. Nici măcar despre cum să o faci să zambeasca. Nu, este despre prietenie și carpe diem sau despre cultură și teatru sau puteți să alegeți voi despre ce este...

El se vrea doar o povestire relaxată despre o seară de sâmbătă petrecută pe scaunele din ultimul rând ale teatrului Toma Caragiu din Ploiești și vizionând cu un zâmbet în colțul gurii piesa "Ce vor fetele?".

Ea a intrat în repertoriul teatrului pe 12 decembrie 2013, fiind o adaptare la nivelul de receptare al spectatorului român realizată de regizorul Dragoş Câmpan. Textul original a luat naștere sub condeiul lui Neil Simon și poartă numele de „Un Cuplu Ciudat”. Ea a fost desemnată drept cea mai faimoasă comedie americană a secolului XX.

În momentul în care am cumpărat biletele nu aveam nici cea mai mică idee despre subiect, știam doar că este vorba despre o comedie și îmi propusesem să îi acord o șansă. Adevarul este că nu mă prea ating comediile în general. Pentru gustul meu, umorul trebuie să aibă un ceva anume și să fie condimentat cu o urmă suavă de ironie și inteligență. Doar așa poate ajunge la sufletul meu și mă poate face măcar să zâmbesc, dacă nu să râd în hohote. Oi fi eu mai ciudată, nu știu, pentru că sălile de cinema sunt pline atunci când este vorba despre o comedie care nu mă inspiră în nici un fel.

În momentul în care cortina s-a ridicat, am fost teleportați direct într-o sufragerie din New-York, nici prea-prea nici foarte-foarte, dar animată de 4 prietene care joacă "Știi și câștigi" aducându-și aminte de liceu. Fiecare are viața ei, problemele ei și totuși își fac timp săptămână de săptămână, doar pentru ele și prietenia lor.

Facem cunoștință cu Alice - o jurnalistă TV din New-York cu o slăbiciune pentru fostul soț; Laura - căsătorită cu iubitul ei din liceu, o maniacă a curățeniei și a planificării și pasionată de shopping, precum și cu Betty și Tina. Toată acțiunea se petrece în jurul despărțirii Laurei de soțul ei și lucrurile se complică atunci când toată lumea face cunoștință cu cei doi vecini spanioli nou mutați în bloc: Jesus și Manolo.

Deși ar putea părea un pic ciudat și plictisitor să urmărești o acțiune statică, nu este deloc așa. În primul rând, nu este vorba deloc despre o acțiune statică decât dacă stăm să ne gândim la locație, căci timpul se miscă, dacă nu chiar zboară și crâmpeie din viețile fiecăreia dintre cele 4 apar și dispar, împletindu-se într-o frumoasă poveste despre faptul că viața e frumoasă oricum ar fi ea.

A... și da, fetele vor doar distracție!

P.S. Oarecum de așteptat este asocierea piesei de teatru cu melodia lui Cyndi Lauper.

P.P.S. Neașteptat este faptul că aceasta este fix melodia care îmi cântă și mă încântă atunci când mă sună prietenele mele pentru a stabili serile noastre în oraș.