Părul lui Samson sau călcâiul lui Ahile

Hash, hash, vâj, vâj … ceasul meu deşteptător din fiecare dimineaţă de când am răspuns la acel apel telefonic își face simțită prezența.

Uitasem că mă înscrisesem mai mult din joacă şi într-un moment de urgentă nevoie de o schimbare în viaţă mea la un concurs de supravieţuire.

Ca să scurtez partea plictisitoare a poveştii, vocea de la capătul celălalt al firului mă anunţă pe un ton ciripit cum că am fost selectată şi timp de 3 luni voi locui pe o insulă misterioasă în nişte cabaniţe construite din resurse locale şi pot să iau cu mine 3 obiecte pe care le consider indispensabile traiului şi care mă vor ajuta să am cea mai multă forţă şi vitalitate.

© Cjn888 | Dreamstime Stock Photos & Stock Free Images

Singurul lucru pe care îmi amintesc că l-am întrebat este dacă acolo o să avem energie electrică. Sincer, nu mă interesa prea mult modul de producere a ei, doar existenţa şi ei bine da, energie electrică o să avem şi era produsă prin puterea valurilor, mai eco de atât în contextul minimului de confort necesar mie nici că se putea.

Am acceptat pe jumătate bucuroasă, pe jumătate speriată. Abia aşteptăm aventura şi eram gata să o îmbrăţişez, dar drăcuşorul îşi tot învârtea coadă pe umărul meu cu idei de genul:

“Ce-ţi trebuie ţie asta? Ştii că poţi să refuzi oricând, nu?”

, dar eu am ales să îl ignor. Aşa că în filmele acelea în care dai un bobârnac şi se sparge brusc bula de aer din care apăruse pe umărul meu stâng.

Trebuie să menţionez că acele 3 obiecte erau un fel de extra pe lângă necesarul personal pentru care îmi fusese furnizată o lista (că să se asigure probabil că nu iau cu mine sandalele cu toc de 12 cm – total inutile sau alte nebunii de genul ăsta).

În următoarea zi cele 2 tipuri de bagaje erau gata. Despre cel cu obiectele personale nu are sens să discutăm întrucât am adormi cu toţii instant, atât de tern era, dar cu cel ce cuprinde cele 3 obiecte extra, acelea ce îmi vor da mie forţă și vitalitate este o altă poveste.

Am ales să iau cu mine săpăliga, praştia şi storcătorul de fructe.

Panică! Nimeni nu mi-a înţeles opţiunile, dar eu i-am dat înainte cu încăpăţânarea ce mă caracterizează şi mai ales ştiind că le-am ales în urma unei nopţi nedormite şi cu motive trecute pe liste pro şi contra:

• Săpăliga - pentru a îmi fi posibil sa sap după diverse lucruri utile dar ascunse sub pamânt – am luat-o pe aceea pliabilă pe care o folosise bunicul meu în armată;

• Praştia - în loc de armă și pentru a nimeri obiecte aflat la înălțime (cum tocurile ieșeau din ecuație, măcar cu praștia să mă ajut și eu pentru a ajunge sus)

şi

• pe Hurom, cel mai cel dintre toatestorcătoarele de fructe, pentru că era cea mai recentă achiziţie a mea şi reuşea să stoarcă din săracele fructe până şi ultima picătură furnizându-mi mie de 6 ori mai multe vitamine şi de 2 ori mai mult suc decât toate celelalte variante pe care le-am analizat. Este suficient de puternic încât poate stoarce orice, de la rădăcinoase, la fructe moi şi la sâmburi. V-am povestit cât de bun iese laptele şi branzica de migdale cu ajutorul lui?

Că să nu deviem de la subiect, adevăratul motiv pentru care am decis să mă însoţească în aventura mea din insula misterioasă Hurom-ul meu cel de toate zilele este că îmi oferă avantajul competitiv în faţă celor cu care mă războiesc: maxim de nutrienţi cu minim de efort.

Astfel, având în vedere că pe insulă, de fructe nu o să duc lipsă şi curent electric am aflat că am (acum v-aţi prins de ce am pus eu doar întrebarea asta?), ta dam – lumea mi-e deschisă!

Drumul a fost clasic, aterizarea forţată, decorul magnific şi ce mai…era că într-o poveste până în prima zi efectivă a concursului.

Atunci ne-au fost prezentate probele ce urmau să ne forjeze muşchii şi tăria de caracter pentru următoarele 2 luni.

Eu, deşi la prima vedere aveam un dezavantaj fizic faţă de ceilalţi concurenţi, care mai de care multiplii campioni naţionali şi mondiali la ridicat greutăţi, budy-building sau K1, ştiam că dimineţile mele începute sănătos îmi vor fi singurul aliat și cam înghițeam în sec simțind că nu am nici o șansă.

Dar cum speranța moare ultima și orice începe cu un prim pas am pornit la drum.

În zori, după primul hash-hash, mă ridicam fix în 2 picioare şi puneam în funcţiune sistemul de stoarcere lentă prin presare la rece pentru fructele culese cu o seară înainte şi medităm un pic în timp ce ştiam că axul Huromului îmi zdrobeşte micul dejun şi apoi îl împinge şi îl presează între sită şi axul melcat din ultem. Simţeam o plăcere între sadism şi extaz să analizez procedeul ăsta.

În afară de fructe am reușit să adaug si un anumit tip de rădăcină ciudata pe care o gasisem în încercarea mea de a varia “meniul”. Arăta destul de straniu: cu o coajă albastra si zgrunțuroasă și cam de duritatea hreanului, dar asta nu a constituit o problema pentru storcatorul meu minune. În acele momente eram recunoscătoare calităților lui și momentului în care l-am gasit aici.

După acest scurt moment de respiro, probele deveneau realitate şi puneau stăpânire pe întreagă mea zi.
Astfel mi-am petrecut eu cele 2 luni, de la construit cabaniţe din lemne tăiate de mine din pădurea tropicală până la vânatul sau pescuitul cu mâinile goale şi circuitul cu obstacole de durată.

Cu uimire vedeam cum se retrag unul câte unul concurenţii mei răpuşi de oboseală sau accidentaţi din neatenţie.

Bănuiala mea este ca excesul de carne cu care obișnuiau să își hranesca mușchii a avut efectul invers celui scontat: i-a slabit, altfel nu îmi explic de ce în ciuda cantităților pantagruelice de pește, scoici și animale locale îngurgitate, aceștia erau tot mai slăbiți și cu tot mai puțină forță vitală. Nu puteam decât să mă consider o norocoasă că îl am pe Hurom.

Tot cu uimire am descoperit că, în ultima săptămână am rămas doar eu şi Xerxes (nu se numeşte aşa în realitate, dar asta este porecla pe care i-am acordat-o eu) – un grec bine-făcut şi plin de muşchi ce stăteau să pleznească sub pielea bronzată şi întinsă la maxim pe corpul lui în prima zi, dar care totuși acum arăta suspect de slăbit, parcă nu era el.

Totuși în mintea mea mă obişnuisem cu ideea că voi pierde. Oricât de slăbit ar fi fost Xerxes, tot era dublu comparative cu mine. Oricum ar fi fost să fie, eram pregătită să pierd demn, ţinându-mi capul sus şi cu stimă personală la nivele ce pot atinge chiar şi cerul.

Surpriza (cea la care, sincer, nu mă aşteptăm nici eu) este că am câştigat.

La ultima probă nu a contat cât de puternic eşti, ci cât de agil şi creativ poţi fi şi da, eu cred că fructele şi legumele cu al căror suc mă hrănisem din plin în ultimele 8 săptămâni mi-au întreţinut şi motivat şi celulele nervoase să se “mişte” mai repede şi să facă sinapsele în forţă.

În același timp urma să aflu și că radăcina pe care o adăugasem pentru diversitate în sucurile mele era un super-aliment local cunoscut sub numele de Ging-to, pe care oamenii locului îl foloseau pentru revitalizare fizică și mentală.

Premiul l-am donat unor oameni care aveau nevoie mai multă de el decât mine.

Eu pot spune că am câştigat mult mai multe prin simplul fapt că am luat parte la această experienţă şi acum știu că îmi pot învinge oricând limitele, pentru mine aceste lucruri sunt mai mult decât suficiente ca şi premiu – cu ochiul liber se poate vedea că de când m-am întors sunt un alt om.

Trebuie să recunosc că înainte de a îl dona, am cumpărat alţi câţiva mici Huromi pe care i-am făcut cadou, nu de alta, dar eu cred sincer că el a fost principalul meu secret şi ajutor.

De ce să nu se bucure şi alţii de beneficiile sistemului inovator patentat chiar de ei, cu o denumire atât de poetică: Slow Squezing System?

*Textul este Scris pentru SuperBlog 2013 si participa la proba a doua: Viata sanatoasa la tine acasa!