Zbor spre echilibru: Paralele și linii definitorii

Din prima zi de scoală mi-au rămas în minte mai mult senzații sau flash-uri, totuși, un loc fruntaș printre acestea îl are ghiozdanul pe care parinții mei au avut grijă să îl pregătim din timp împreună. Am fost la cumpărături la librarie, în zona de papetărie și am ales unul câte unul fiecare obiect ce urma să îmi fie sare și piper pentru zilele ce aveau să vină, din noua mea viață. Ce mai, mă simțeam un om mare!

Am ales caiete tip I sau II sau de amândouă, blocul de desen, culori, pensule, rigle și alte instrumente cărora nu le vedeam rostul, dar pe care le-am acceptat în liniște cu gândul că voi vedea eu ce voi face cu ele și câte și mai câte. Era doldora de rechizite, care mai de care mai colorate.

Ca în jocul cu omul negru: ”prima zi de scoală a venit, omul negru n-a sosit!” A venit și s-a dus și a lasat senzații frumoase în urmă.

Mereu am bănuit că de aici mi se trage pasiunea sau obsesia pentru produse de papetarie, chiar din prima mea zi de învățăcel. Că or fi avut și culorile vii un rol în asta, sunt sigură, dar important este că și-au făcut bine treaba.

Printre cărți și caiete, în ghiozdan se afla la loc de cinste într-un buzunar separat penarul. Abia apăruse tipul acela de penar grăsuț cu 2 compartimente închise de câte un fermoar. Fiind nou, evident că eu fix din acela am vrut și norocul a făcut să îl pot și avea. Nu îmi mai încăpeam în piele de fericire. Mi se părea un obiect din povești și farmecul i l-am înțeles abia atunci când am desfăcut unul câte unul fiecare fermor și am avut revelația: penarul era complet echipat și se găseau în el mii de minunății: creioane negre și colorate, carioci și stilouri. Eram entuziasmată la maxim. Cu multe zile înainte să înceapă propriu-zis școala îmi făcusem un ritual din a le scoate pe fiecare de la locul lor, a le admira și a le pune la loc. Era secretul meu, nimeni nu știa de el sau așa îmi plăcea mie să cred atunci, oricum ar fi însă, era un secret frumos.

De folosit le-am folosit tot la maxim pentru că mie îmi plăcea să scriu și am avut dascăli ce m-au încurajat să îmi dezvolt din plin această aptitudine. E adevărat că la început lucrurile s-au petrecut mai stângaci așa. Mi se părea, și din păcate nu doar mie, că am cel mai urât scris din clasă și am invidiat mereu copiii ce scriau frumos și luat note bune la orele de caligrafie. Eu trebuia să ma chinui mult pentru aceleași rezultate, dar cred ca a meritat. Acolo a fost, cred și momentul în care am început să iubesc scrisul frumos, elegant, de mână. Mi se spunea că un text scris urât își pierde jumatate din farmec și cel puțin încercam să îl fac să strălucească din plin.

De atunci, trecând ceva timp, stiloul a evoluat în pix odata cu celelalte lucruri care s-au schimbat în viața mea. Scrisul a devenit mai tehnic și și-a pierdut din rotunjimea și eleganța de altă dată. Totuși, atracția față de instrumentele de scris a rămas intactă.

Chiar dacă și acum consider mult mai elegantă o mână ce ține un stilou în ea, despre scrisul propriu-zis ce să mai zic, nici nu se compară, totuși am evoluat și eu odată cu vremurile și pixurile parcă odată cu ele.

Secretul meu vinovat, de vreo câțiva ani, este vizita în magazinele de papetarie online. Aici nu mă grăbește nimeni și pot să vizualizez câte produse îmi doreste mie suflețelul și evident vizita se finalizează deseori cu o comandă cât e ea de mică de obiecte pe care le folosesc apoi cu drag.

Vă mai spun un secret: atunci când sunt într-un raion de papetarie îmi și imaginez cum aș fi eu într-o cameră specială dedicate scrisului dintr-o casă aflată pe câmpii și dealuri verzi de unde să public roman după roman. Momentan, asta însă rămâne doar un vis frumos, dar mai știi?

Revenind în zilele noastre și la realitățile cotidiene, unul dintre cele mai frumoase momente de la servici mi se pare acela în care vin comenzile de rechizite pentru anul în curs. Atunci biroul meu se umple de minunățiile tehnicii. O fi dragostea de rechizite sau plăcerea noului, nu știu, dar atunci inima mea bate mai tare. Preferatele mele sunt clips-urile colorate, pixurile negre și text-markerele fosforescente de preferință.

Sincer, de existența clips-uri-lor colorate, nu am aflat decât recent, dar pot spune că ele mi-au înviorat dulapul dedicat proiectelor și mă ajută să am o evidență mult mai bună asupra lor (și mai veselă, sâc! ).

Dintre pixuri, mai nou le prefer pe cele cu mină neagră de gel. Mi se pare că se evidențiază mai bine pe hârtie și aduce cumva cu stilourile copilăriei mele având un pic din acea eleganță de care vă vorbeam la început. Ce dacă notez doar cifre și instrucțiuni scurte cu ele, din visare nu mă poate opri nimeni

Cu text-markerele a fost dragoste la prima vedere. Le-am descoperit în facultate când învățam intens pentru examene. Cum eu, (și peste 80% dintre semenii mei – după cum am învățat recent) sunt o persoană vizuală, învâțam subliniind. Ajungeam in sesiuni sa scriu și să subliniez romane întregi, dar din fericire sau nu, doar tehnice.

Acum, văzând negru pe alb oda dedicată pasiunii mele pentru rechizite, pot observa un numitor comun între cele 2 perioade: plăcerea accesoriilor a înviorat atât prima zi de școală, cât si de serviciu. Oare asta să fie o linie definitorie pentru mine?

Și mă mai întreb și de ce am preferat să cânt la taste în loc să valsez pe hârtie!