In intuneric

Intr-o zi cu soare cineva a decis sa se piteasca de el, sa-l astupe. Conlocuitorii catunului pe care il popula au crezut ca o sa adopte stilul-cartita si se pregateau cu mic cu mare sa il vada sapand.

Dimineata zilei zero a sosit, oamenii s-au asezat ca la stadion pe bancile improvizate si din cand in cand se mai auzea un tacanit de seminte, dar nu parea sa deranjeze pe nimeni.


Omul nostru, spre uimirea tuturor nu a venit nici cu tarnacop si nici vreun alt instrument de sapat ci s-a apucat sa formeze caramizi. Rasetele generale ii acopereau si acompaniau munca. Galeria era convinsa ca o sa vada niscaiva lemn pentru tamplarie cat ai zice peste.

Acel cineva forma si forma si nu se mai oprea, caramizi din lut ruginiu pe care le punea frumos sa se usuce ca un cozonac la soare.



Zilele au trecut si la un moment dat s-a apucat sa cladeasca. Tacanitul semintelor se auzea din ce in ce mai rar si dulcea singuratate a inceput sa ii acompanieze munca.

Intr-un final, opera de arta a fost finalizata: casa fara ferestre. Era suficient de inalta, avea 3 camere aerisite si o usa perfect izolata. Omul nostru se uita la ea si isi putea simti inima tresaltandu-i de fericire. Reusise, nu putea decat sa ii vada perfectiunea si avantajele: nu mai intra frigul, era greu spre imposibil sa fie pradat de hoti si nici o privire curioasa nu ii va mai agresa intimitatea, unde mai pui ca nici bataia de cap cu alesul perdelelor, draperiilor si galeriilor nu mai reprezenta o problema pentru el.

Ca un paradox s-a bucurat cinstind o cana de vin in lumina celui mai superb apus al acelui an, un soare de toamna ce impartea lumina ruginie peste tot tinutul.

A doua zi, mare sarbatoare mare, ne mutam in casa noua cu toate cele trebuincioase. Intr-un spirit gospodaresc omul nostru a prevazut fiecare camera cu opait care sa ii dea un pic de lumina, dar nu prea multa.

In primele zile bucuria a continuat sa il inunde, reusise sa astupe soarele si putea fi el si doar el. Intunericul in linistea si il ajuta sa isi puna gandurile in ordine si sa alunge frustrarile cat mai departe.

Timpul, insa, trece asa cum ii place lui, ca nisipul din clepsidra. Procesul de alimentare a opaitelor atat de necesare vietii de zi cu zi devine tot mai nesuferit si linistea si intunericul par sa nu mai fie atat de buni prieteni. Parca ceva nu mergea, ceva ii lipsea. Nu mai stia cand e zi si cand e noapte. Uneori se trezea transpirat tot din visul in care un monstru negru il strangea de gat.

In tot timpul asta spargatorii de seminte isi duceau vietile lor mici in continuare cu bune si rele si zeci de cafele baute la rasarit de soare si cani de vin inchinate spre apus. Fericirea lor simpla nu era ceva ce se putea explica, dar exista in ciuda tuturor lipsurilor.

Din casa fara ferestre nu lipsea nimic, mobila era de cea mai buna calitate, mancarea putea fi considerata chiar delicatesa daca o comparai nu doar cu cea impartita de oamenii locului ci chiar dupa cele mai stricte standarde. Si totusi, si totusi...ceva, acel ceva incepea sa creasca. Ar fi vrut o umbra neagra sa se prelinga pe un perete, dar o umbra adevarata, ar fi vrut orice doar sa nu mai simta nelinistea.

Dupa mult timp, cand nelinistea ajunsese sa ii incomodeze respiratia si-a luat inima in dinti si a pus mana pe clanta cu o emotie de nedescris si a iesit din casa, a iesit la lumina.

Nu mai era nici jumate din omul care fusese pana sa se supere pe soare. Pielea capatase o culoare galbuie si a trebuit sa isi acopere ochii cu ambele maini sa nu fie orbit. Totusi, inima a inceput sa i se usureze si o stare de bine i-a cuprins tot corpul. S-a trantit pe covorul de iarba verde si pufoasa si a respirat din plin aerul proaspat al noului inceput, de zi, de anotimp.

Timpul a trecut din nou, intre timp casa fara fereste a fost inundata de lumina in fiecare camera si din ea rasunau mereu voci cristaline de copii. Omul nostru devenise sot, tata, bun gospodar si din cand in cand inchina un pahar la hanul din sat.

Intr-o astfel de seara l-am gasit si eu si atunci mi-a spus povestea de mai sus si invatamintele pe care le-a tras.

"Omul are nevoie de lumina, ea este esenta vietii, de la soare ne hranim ca totul pe planeta asta de la cea mai mica planta. Intunericul este pentru rame si cartite si uneori nici pentru ele si totusi ai nevoie sa il experimentezi pentru a aprecia lumina."

Imediat l-am intrebat curioasa care sunt principalele dezavantaje atunci cand traiesti fara lumina. Intr-un suflet mi-a raspuns: frica ce iti joaca feste si iti proiecteaza mii de monstrii din interior spre exterior, aerul pe care nu il puteai schimba din incaperi oricate sisteme de ventilatie ai improviza si lipsa contactului cu exteriorul, nu tu un fluture sau o floare care sa iti bucure privirea.

Evident ca el mi-a povestit multe in jurul acelei mese, dar uitarea si-a pus amprenta pe majoritatea si eu am transpus aici doar o parte din istoria omului ce an ales sa traiasca fara ferestre si apoi a imbratisat lumina.

Prin prisma celor aflate imi permit sa le dau cateva sfaturi lui Arhiblog si Cristinei Bazavan care vor experimenta timp de o saptamana traiul intr-o casa cu ferestrele acoperite si apoi ne vor povesti noua pe blog: sa aprinda lumina cat mai des si sa foloseasca becuri cu lumina galbena, sa isi invinga fricile, fobiile, orice si mult curaj sa zic asa.



* Articolul este scris pentru campania Blogal Initiative: Cum ar arata si cum te-ai simti intr-o casa fara ferestre?campania Blogal Initiative: Cum ar arata si cum te-ai simti intr-o casa fara ferestre?, campanie initiata, sponsorizata si sustinuta de Gealan si imaginata de a lor campanie impotriva caselor oarbe despre care putem citi aici.