Semne bune de sub zăpadă

Parcă mai timid decât în alți ani, primăvara își făcea simțită prezența și în pădurea cea deasă în care picior de om nu se aventurase de prea multă vreme.

De ce?

Există povești multe și legende ce fac să tresalte piepturi de domnițe și fac copii să se ascundă mai adânc sub pături pentru a se bucura de căldura culcușului pe care soarta l-il hărăzise.

A început cu ghioceii și brândușele, și a continuat rând pe rând fiecare dintre vietuițoarele pădurii să se dezmorțească și să își ia în primire viața de zi cu zi. Iarna adusese cu ea așa o letargie plăcută și în același timp groaza a ceea ce s-ar putea întâmpla rau în timp ce nămeții ar împiedica orice strigăt de ajutor. De aceea se bucurau toți de căldura primei zile de primăvară și de fiecare ghiocel ce își scotea timid capul din nămeți.

Iarna aceea a fost diferită. Nimeni nu mai întâlnise așa ceva de prea multă vreme.

Toamna-târziu s-a împrăștiat vestea în pădure despre puiul de căprioară ce urma să se nască.

Toate animalele s-au strâns la tainic ceas, ascunși de umbrele înserării pentru sfătuire. Unii erau înfricoșati de legendele ce se învârteau precum vântul pe lângă copaci și le ajungeau la urechi vrând-nevrând. Alții își dădeau sfătos cu părerea cum că ar fi prea târziu și puiul nu va supraviețui iernii. Erau mii de voci și de idei ce se lansau în eter, natura însă își urma cursul ei neștiut și neînțeles de nimeni și odată cu primele zăpezi a apărut și puiul cel mult așteptat.

S-au strâns toți cu mic cu mare să îl vadă. Veverițele i-au adus nuci, păsările cerului ce au ales să își petreaca sezonul rece chiar aici în pădure au adus material pentru un culcuș cum altul nu s-a auzit, chiar și ursul a venit să îl înconjoare de iubire. Doar lupii și vulpile aurii rămăseseră în haitele lor și preferau să nu își facă simțită prezența.

Poate le era frică de ceea ce bătrânii povesteau: puiul de caprioară născut în prag de iarnă urma să le fie rege în pădure și să schimbe toate regulile pe care le cunoscuseră ei până atunci. Și după cum putem vedea chiar și viețuitoarelor pădurii le este frică de necunoscut și de schimbare precum ne este și nouă oamenilor.

Zilele treceau și puiul începuse să capete puteri. Mergea semeț alături de familia lui și descoperea lumea ce îi fusese hărăzită drept regat.

Toate bune și frumoase până într-o zi în care din vânt și de niciunde a apărut o boală cum alta nu s-a mai văzut până atunci și micul pui a căzut răpus de ea.

Toate vietățile plângeau și încercau să găsească un leac, dar nimeni nu mai credea că ar exista o șansă.
Zapada începuse parcă mai câinos să pună stăpânire în pădure și să acopere totul cu o mare de alb ce îngreuna și mai mult găsirea unui leac.

Vântul a dus vorba până departe la scorbura unde o vulpe bătrână își făcea veacul. Era dintre acelea ce a deprins meșteșugul vindecării. Cunoștea ea ierburile potrivite și felul cum să le folosească pentru a vindeca orice boală, chiar și pe cele despre care nu se auzise până atunci.

Legenda spunea că cel ce fusese tratat de bătrâna vulpe urma negreșit să aibă o soartă măreață și să moară doar de bătrânețe, dar tot mai mulți renunțau să mai dea ascultare legendelor.

Totuși mama-căprioară a decis să își ducă puiul în desișul pădurii pentru a căuta vindecare cu orice preț.

Zăpada îngreuna totul și mama-căprioara nu știa încotro să o apuce pentru a găsi o modalitate de a își transporta puiul spre salvare.

Atunci, toate vietățile cunoscute sau necunoscute și-au unit puterile și au construit un fel de sanie ce urma să îl transporte pe micul căprior către vulpea ce ar fi avut leac pentru boala necunoscută.

Lupii au tras sania și ca prin vis au ajuns acolo unde nu s-ar fi abătut în mod normal nimeni.

Bătrâna vulpe i-a primit din prima, căci îi astepta cu samovarul de ceai din ierburi doar de ea cunoscute pe foc.

Trei zile a durat tratamentul. Trei zile lungi si pline de lacrimi si griji, dar în dimineața celei de-a patra zi, micul pui a ieșit pe picioarele lui din scorbură și toți au știut că boala a fost învinsă.

Viața și-a urmat cursul normal, dar nimeni nu s-a mai temut de schimbare. Simțeau că dacă ar fi să se întâmple, urma să fie spre binele lor, al tuturor.

Nu își mai aminteau de când nu se mai uniseră cu toții așa ca în iarna aceea spre a ajuta și asta nu putea să fie decât un semn bun.

O dată cu primii ghiocei a cunoscut și micul căprior căldura primăverii și a lui mamă a fost recunoscătoare puterii tuturor animalelor unite care i-a făcut acest dar, la care aproape că nici nu mai spera.

Acum, dacă el era alesul ce urma să unească toate animalele într-un singur regat și să îi ducă spre o cale mai bună rămâne de văzut. Oricum, doar simpla lui apariție pe lumea asta a reușit să îi aducă pe toți mai aproape decât au fost vreodată și nimic nu poate fi rău cu asta.

Până atunci însă, micul căprior a început să se bucure de copilarie și de descoperirea lumii de lângă el fără nici o frică si cu maximum de energie.

*Povestea a fost inspirată de expoziția de iarnă de la Muzeul Cinegetic de la Posada, expoziție care rămâne deschisă pe tot parcursul anului și pe care vă invit să o vizitați.