Meşteşugari ai timpului…

Era o vreme nu prea îndepărtată în care ea se putea alinta cât era ziua de lungă. Nu avea conştiinţa timpului şi acesta părea să aibă răbdare atât cu ea cât şi cu cei din jur.

Este foarte adevărat că nici prea multă activitate nu era în acel oraş prăfuit de provincie.

Îşi dorea aşa cum îşi doresc toţi oamenii să treacă timpul diferit, când mai repede când mai încet, dar chiar şi atunci acesta avea personalitate proprie. Nu degeaba susţin unii despre care doar în cărţi citise cum că ar fi a patra dimensiune.

În dimineţile tihnite petrecute după perdelele grele ale camerei ei se încolăcea după timp şi îl ruga să se contracte. Îi ardeau obrajii şi palmele din cauza aşteptării.

Nopţile cu luna plină în care oamenii păreau să se ascundă de această dată, o găseau ascunsă în foișorul din parc. La adăpostul întunericului putea fi doar ea şi el. Atunci voia doar să dețină un mecanism secret prin care să își oprească timpul doar pentru ei, dar vorbele se întindeau uneori până în zorii celeilalte zile şi ei nu îi rămânea decât să ocărască această veşnică umbra ce o însoțea.

După ani întregi de joacă de-a v-aţi ascunselea, aparent doar ea şi timpul ei, a decis să înveţe să îl mânuiască şi a început prima ei ucenicie.

Era doar un bătrân ceasornicar în oraş şi nu accepta aşa pe oricine. Sincer, nimeni nu a putut spune ce avea ea în plus faţă de ceilalţi, dar a fost aleasă.

Cât era ziua de lungă, învăţase să rotească mecanismele, să le ungă și să le cunoască durerile şi poveştile. Reparau şi inventau minunăţii.

După mai multe luni de caldă prietenie, maestrul ei într-ale ceasornicaritului a chemat-o duminica la el.

S-a dus. Nu fără puţină supărare. Era ziua ei liberă. Singură şi voia să se răsfeţe că atunci când învăţase să se plictisească, dar ordinul este ordin şi nu se discuta.

Atunci, a înţeles povestea timpului, au stat la palavre o zi întreagă. A învăţat cât pentru o viaţă întreagă, să mânuiască ideile filozofice şi să le dea trup.

Şi-a dorit atunci pentru prima dată că ziua să aibă 48 de ore sau mai multe. Simţea că era mai mult decât s-ar putea simţi la o prima vedere cu întâlnirea asta, dar nu-şi putea materializa sentimentele.

A plecat în prag de seară, sărutând mâna maestrului şi purtând pe încheietura mâini stângi prima ei comoară: un ceas ales

.

A două zi a trebuit să plece de tot. Nu ştia dacă îşi va revedea oraşul vreodată şi îi părea rău că nu a putut să îşi anunţe maestrul.

Totul s-a petrecut prea repede şi au fost prea multe detalii de pus la punct. Uitarea şi-a pus în funcţiune rotițele de protecție şi ea nu a mai fost aceeaşi din acea zi.

Îi rămăsese doar iubirea pentru mecanismele fine, care spun poveşti.

Ce s-a întâmplat cu oraşul sau cu maestrul nu a ştiut şi probabil nu va şti niciodată.

Praful era singurul care rămăsese în oraşul ei de provincie.

Ea, a devenit maestru ceasornicar şi a construit o reţea împreună cu alţi meşteşugari cu unicul scop de a învaţă şi alţi oameni că timpul are exact valoarea pe care i-o dăm noi şi dacă tot este făcut pentru a curge putem să îl măsurăm cu artă şi îndemânare.

O puteţi găsi pe WatchShop, unde chiar vă invit să îi faceţi o vizită, căci prin intermediul ceasurilor o să o cunoaşteţi atât pe ea, cât şi învăţăturile strămoşilor meşteşugari în ale timpului.