Hai să ne învăluim în lumină

          Zilele treceau monoton, una după alta. Parcă nici nopțile nu mai aveau acel ceva pentru a face viața mai frumoasă. Întunericul venea prea repede și aducea cu el doar frigul și tristețea.

          Ea își făcea atâtea planuri atunci când în sfârșit lumina dimineții îi permitea asta. Dacă aveai răbdare să scotocești, prin fiecare cotlon ai fi putut găsi liste și listuțe. Doar că întunericul, monotonia, plictiseala sau, în fine, viața gri o împiedica să le pună în practică. Se simțea prea des paralizată.

          Cândva ar fi făcut o schimbare, ar fi cunoscut pe cineva nou. Așa, de la ea putere, numai și numai pentru că vrea ea.

          Acum, nu mai putea face asta. Știa că ar fi fost judecată dacă ar fi făcut-o, dar, cumva simțea o furnicătură în tălpi pe care o ignora în fiecare zi cu grație. Își muta gândurile dintr-un sertar în altul, cam în același mod în care învățase să își pitească planurile.

          Într-una dintre acele zile cu cer senin și un program ce nu prevestea nimic, dar absolut nimic nou, un SMS a trezit-o din reverie: ”Hai să ne învăluim în lumină! Ai curaj să mă cunoști?”

          Parcă a simțit o energie ce a învăluit-o din cap până în picioare fix în acel moment. Nu putea, nu avea dreptul, ce s-ar fi întâmplat dacă?... mii și milioane de gânduri i-au populat mintea și sufletul în acea fracțiune de secundă, dar apoi n-a stat pe gânduri prea mult și a tastat doar două litere.

          Pentru a da curs invitației, trebuia să urmeze instrucțiunile. Se simțea ca într-un joc de copii, din acelea despre comori ascunse și pirați.

          Linia punctată a dus-o spre un palat, în Sibiu. A aterizat la Bruckental, unde urma să îl caute printre miile de tablouri luminate discret, dar atât de cald.

          S-au jucat de-a șoarecele și pisica o perioadă. Poate el mai mult, sau poate ea. Depinde punctul de vedere al cui îl asculți, dar într-un final s-au găsit: aceeași ea și același el, într-o altă lumină. Parcă în momentul acela l-a iubit mai mult decât atunci când a rostit DA-ul răspicat în fața ofițerului stării civile.

          Unii ar zice că lumina a avut un rol determinant, alții ar spune că ataș-ul a avut un rol important de jucat în povestea asta, dar și mai mulți ar judeca-o pentru tentativă. El, însă a știut doar să o iubească sub mii de lumini de atunci înainte, parcă cerându-și scuze pentru gri-ul în care o condamnase să își ducă existența.

          De atunci, uneori îi mai trimite o hartă cu linii punctate, pe mail, alături de instrucțiuni de folosire, toate în compania cuvintelor magice care în timp s-au transformat în: ”Vrei să te învăluiesc din nou în lumina mea?”. Cele două litere din răspunsul ei, mereu aceleași fără a fi monotone le-au purtat pașii prin barulete cochete, hoteluri elegante sau ascunse, locuri inventate parcă doar pentru ei, toate sub văluri de lumină.