marți, 10 decembrie 2013

Despre locuri, planuri si riscuri asumate

sursa foto:  David Castillo Dominici/freedigitalphotos.net
Mă tot gândesc să scriu şi nu găsesc ce sau cum. De fapt nu prea ştiu cum să încep pentru că de subiecte nu duc lipsă, le-am trecut într-o listuță, aşa că un plan editorial - asta îl face să sune profesional deja.

Totuşi, parcă nu este timpul pentru nici unul dintre subiectele respective, este vremea pentru ceva personal.




S-a terminat SuperBlog 2013 şi parcă nu îmi găsesc locul. În ultimele 2 luni m-am obişnuit atât de mult cu probele lansate la 2-3 zile şi termenele limita încât acum când am toată libertatea din lume parcă îmi lipseşte ceva. Îmi lipsesc constrângerile, cam ca pisicul meu atunci când vrea afară din apartament: dacă nu îl laşi miorlăie, dacă îl laşi tot miorlăie, doar că din exterior.

Îmi promisesem să scriu despre cum am văzut eu concursul, dar iarăşi nu este momentul acum, va veni cu siguranţă şi articolul ăsta, însă nu azi.

Planuri de viitor în on-line şi off-line? Sunt multe.

O să încep cu cele din off-line că este mai palpabilă treaba.

Negociez cu mine de dimineaţă dacă să iau sau nu zăpadă artificială şi să ornez geamurile de la servici şi de acasă. Parcă aş lua, parcă n-aş lua. Cert este că ieri, când am avut o zi total plouată (la figurat, nu la propriu) m-a binedispus faptul că am lipit ghirlande de beteală pe lângă geamurile biroului şi poate zăpada artificială ar aduce un extra-boost.

Nici nu ştiu când a venit jumătatea lui Decembrie şi iarăşi nici nu o să simt când o să vină Crăciunul care va trece la fel de repede. Vreau să fac atât de multe şi mă tot rog ca timpul să îmi fie prieten: ornamente hand-made, poate felicitări, biscuiţi în forme şi cozonac trandafir, cadouri pentru cei dragi, un pic de ordine, curăţenie şi organizare, ceva pentru suflet şi timp alocat special pentru pus toate cele în linişte în mine, pentru a le putea lua de coadă în ordinea în care trebuie să le rezolv şi să construiesc cu ele alte fundații.

În on-line, tot caut Power Blog de ceva vreme şi am impresia că şi-a dat obştescul sfârşit şi îmi pare rău. Apucasem să scriu pentru câteva ediţii, aşa pentru sufletul meu şi începuse să îmi placă.

Am decis să particip la duzina de cuvinte şi la psi-luneli ca să îmi întreţin neuronii pe linia de plutire.

Mă bântuie o întrebare: ce îi face pe oameni curajoşi? Există un secret al oamenilor ce îşi asumă riscuri cu uşurinţă?

Dacă da, tare mi-ar plăcea să îl cunosc. Aş plăti work-shop-uri şi seminarii pentru asta.

Probabil că m-ar lasă să dorm noaptea sau poate aş descoperii că este vorba doar despre o carapace ce se sparge la fel de uşor că la noi ceilalţi muritori, doar că iarba e mereu mai verde în partea cealaltă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Multumesc pentru vizita! Abia astept sa iti citesc parerea!